De ce dispare creştinismul din Orientul Mijlociu

În locul de origine al lui Iisus Hristos, acolo unde totul a
început în urmă cu două mii de ani, creştinii de astăzi se simt sub
asediu. Această teamă de a recunoaşte că eşti creştin nu se
limitează la Nazaret sau la Ţara Sfântă. Pe toate teritoriile
ţărilor arabe, creştinii se întreabă dacă nu cumva adepţii religiei
lor se află pe cale de dispariţie, deoarece aceştia sunt ameninţaţi
de către islamiştii radicali sau sunt forţaţi să nu îşi părăsească
locuinţa şi să îşi caute o nouă viaţă în străinatate.

Cele două masacre de la Catedrala „Our Lady of Salvation” din
Bagdad şi de la Biserica Coptă din Alexandria au consolidat ideea
de persecuţie modernă care vizează golirea teritoriilor arabe de
creştini, ce sunt în număr de 15 milioane, în comparaţie cu
musulmanii, care numără de 300 de milioane în regiune.

• Hackerii nord-coreeni, responsabili pentru 61% dintre furturile de criptomonede din 2024
• O tonă de petarde, găsită de polițiști în locuința unui bucureștean

„Ne aflăm într-o nouă eră de persecuţie a creştinilor”
afrimă Rifa’t Bader, un preot catolic iordanian, a cărui
congregaţie este alcătuită în principal din refugiaţii veniţi din
Irak. „Suntem victimele unui lucru de care nu suntem
responsabili, ca de exemplu ocupaţia tărâmurilor palestiniene de
către istraelieni, politica americană din Orientul Mijlociu, în
special ocuparea Irakului”.

Irakul este un caz aparte. După invazia anglo-americană din
2003, creştinii indigeni asirieni au suferit o reacţie care
a dus la reducerea numărului lor de la un milion la aproape
400.000. Un refugiat din Amman, un
profesor de chimie, în vârstă de 66 de ani, care şi-a dat numele de
Abu Sinan, a declarat că „în ţara mea, 1400 de ani de
coabitare cu musulmanii s-au dezintegrat în doar cinci
ani„. Pentru arabii creştini din jurul acestei regiuni,
această tragedie a fost una prezisă.

Cu o lună înainte de invazie, Riah Abu el-Assal, un palestinian,
fost episcop anglican al Ierusalimului, l-a avertizat pe Tony
Blair: „veţi fi responsabil pentru golirea Irakului, patria
lui Aavram, de creştini„. După aproape 2.000 de ani,
creştinii irakieni se gândesc în prezent la dispariţia lor. Unii
dintre episcopi chiar dau sfaturi în legătură cu lupta necesară
pentru a evita acest lucru.

Maher, în vârstă de 24 de ani, a fost paznic al bisericilor în
timpul atacurilor petrecute în cartierul său din Baghdad,
al-Jadriya. El precizează faptul că doar cinci familii creştine au
mai rămas în al-Jadriya. Acesta aşteaptă în Amman pentru a se
alătura apoi supravieţuitorilor din familia lui, care s-au retras
în Statele Unite. „După un timp, alegerea mea a devenit una
simplă: dacă vreau sau nu să trăiesc„, îşi explică el
exilul.

Dacă pentru creştinii irakieni se apropie apocalipsa, pentru
arabii de aceeaşi religie abia încep să se simtă sentimentele de
vulnerabilitate pe pământurile strămoşeşti.

În Egipt, revoluţia din Piaţa Tahrir a fost
urmată de conflicte între creştinii copţi şi musulmani, acestea
trezind suspiciuni că elemente din fostul regimul al lui Hosni
Mubarak ar fi încercat să amplifice falia dintre cele două
comunităţi.

În Iordania, minoritatea de creştini a
prosperat sub protecţia monarhiei Haşemite, deţinând astăzi
aproximativ o treime din economie, deşi aceştia reprezintă mai
puţin de 3% din populaţie. Creşterea numărului de revolte împotriva
corupţiei şi a dificultăţilor economice ar putea ameninţa poziţia
minorităţii creştine, dar şi a regelui Abdullah.

În Siria, unde creştinii reprezintă 10% din
populaţie, aceştia au o legătură strânsă cu regimul lui Bashar
al-Assad, membru al minorităţii alawaite. „Teama lor este că, dacă
regimul va cădea şi vor conduce sunniţii, ce formează majoritatea,
creştinii vor fi puşi la zid, la fel ca şi alawiţii”, susţine un
observator apropiat al Siriei.

Regimul Assad a aplicat toleranţa religioasă chiar şi cu forţa.
Sirienii, văzând demonii sectanţi eliberaţi în Irak, iar mai
înainte în Liban, se îngrijorează ca această regiune să nu se
transforme într-un nou Balcani, mai ales în faţa protestelor fără
precedent. Raymond Moussalli, un preot sirian din Amman, afirmă că
„în cazul în care sectarismul se va răspândi în Siria,
toată această regiune va exploda, mai ales Iordania şi
Libanul”.

Creştinii care au guvernat iniţial Libanul, cu
precădere prin intermediul sectei maronite, au ieşit învinşi în
războiul civil din 1975-1990, şi se află, în prezent, împărţiţi
între facţiuni aliate cu şiiţii musulmani conduşi de Hizbollah şi
rămăşiţe ale vechiului partid „Phalange”. Războiul şi emigrările au
redus astfel numărul creştinilor la aproximativ o treime din
populaţie.

Libanezii din toate sectele reuşesc să se descurce în
străinătate, în special în domeniul finanţelor şi a sectorului de
servicii, păstrând în acelaşi timp legăturile cu familiile aflate
în Liban. Pentru mulţi arabi, creştinii oferă o viziune culturală
reconfortantă asupra lumii, afirmă Kamal Salibi, un istoric
libanez.

„Golful reprezintă o colonie levantină. Levanţii nu exercită o
putere politică, dar îşi însuşesc o mare parte din bani. Aceştia
sunt preferaţi în favoarea oricui altcuiva” adaugă istoricul .
„Saudiţii preferă compania libanezilor, ba chiar a celor creştini”
încheie Kamal Salibi.

În Israel şi în teritoriile palestiniene
ocupate, presiunea emigrărilor este imensă, atât pentru
creştini, cât şi pentru musulmani. Dar creştinii, deoarece au o
educaţie mai bună, precum şi un paşaport, au şanse mai mari de a
părăsi ţara. Acest fenomen datează încă de pe vremea otomanilor. Cu
toate acestea, atunci când Israelul a confiscat Ierusalimul de Est
(partea arabă) în urma războiului arabo-israelian din 1967, pe acel
teritoriu se aflau 28.000 de palestinieni creştini. În prezent, au
mai rămas aproximativ 5.000, numărul acestora fiind încă în
scădere.

Episcopul Abu el-Assal atrage atenţia asupra Cartierului Latin
din Nazaret, ce era prin tradiţie populat de creştini şi unde îşi
găseau aderenţii bisericile romano-catolice, greco-catolice şi cele
maronite. „Mă îndoiesc că din totalul locuitorilor
cartierului, 5% mai sunt creştini în prezent”, afirmă cu
tristeţe episcopul.

Episcopia anglicană a fost întemeiată de regele Prusiei în 1841.
Cu mult timp înainte de acest eveniment, creştinii se aflau în
avangardă faţă de forţele arabe. Cu dorinţa de a scăpa de sub
conducerea Bizantină, aceştia i-au ajutat pe califul Omar să
cucerească Ierusalimul în anul 638, iar apoi pe Saladin să
recucerească Oraşul Sfânt de la cruciaţi, în anul 1187. Raouf Abu
Jaber, un istoric de la Oxford care conduce consiliul grec ortodox
al Iordaniei şi Palestinei, afirmă că „musulmanii nu ar fi
putut să preia aceste teritorii fără ajutorul creştinilor indigeni,
care erau arabi„.

Creştinii, în aceeaşi măsură ca şi evreii, au ajutat la
creşterea civilizaţiei islamice prin conectarea la moştenirile
greceşti. Creştinii au fost cei care au condus în mod
disproporţionat la „trezirea arabă” din secolele 19-20, nu doar
prin intermediul unor noi politici, dar şi prin educaţie, medicină
şi ştiinţă.

Arabismul a fost lansat de către creştini, parţial ca o
formă de auto-apărare împotriva turcilor. „Este evident că nu
islamismul sunnit, care era religia imperiului, a dus la apariţia
arabismului”, susţine Fadi Malha, un avocat maronit.

Prinţul Hassan bin Talal, fratele regelui Hussein al Iordaniei,
cunoscut ca fiind avocat, susţine că doar „creştinii au dus la
separarea religiei de stat în interesul naţionalismului arab, doar
că cei din est trebuie să se străduiască mai mult pentru a crea
propria lor poveste. Ameninţarea nu este numai pentru creştini, ci
şi pentru musulmani, pentru religie ca un întreg. Singura cale de a
opri extremismul este de a dezvolta o autoritate morală”.

Tareq Mitri, un ministru libanez al Consiliului Mondial al
Bisericilor, afirmă că odată cu revoluţia din Iran din 1979 se
observă şi creşterea numărului de musulmani, fapt ce explică de ce
un număr atât de mare de creştini din Orientul Mjlociu acceptă
regimurile despotice actuale, mai ales când liderii ameninţă că
alternativa este teocraţia islamică. Ministrul susţine că „dacă
luăm în calcul evenimentele ce au loc zilele acestea în lumea arabă
se poate observa că islamiştii nu sunt atât de influenţi pe cât se
crede”.

Samir Franjieh, un intelectual de centru-stânga dintr-un
puternic clan maronit, consideră că „dacă musulmanii şi creştinii
iau parte la o luptă comună pentru aceleaşi valori, problema de
coexistenţă va fi rezolvată”.

Chiar şi Abu Sinan, profesorul de chimie refugiat, preferă să se
gândească mai mult la viitorul său: „există speranţă în urma
acestor revoluţii ale tinerilor. Ei au minţile deschise şi îşi
creează viitorul propriu. Greşeala noastra a fost de a glorifica
generalii mai degrabă decât oamenii de ştiinţă”.

Cu toate acestea, golirea teritoriilor din estul Mării
Mediterane de populaţia creştină încă obsedează pe mulţi oameni, nu
doar pentru că ar distruge un patrimoniu de peste 2000 de ani, dar
ar duce şi la distrugerea punţilor dintre est şi vest.

Episcopul palestinian, Abu el-Assal, sugerează că „frumuseţea
acestui teritoriu este mozaicul. Orientul Mijlociu reprezintă
amestecul de civilizaţie şi cele trei credinţe abrahamice.
În cazul în care creştinismul ar dispărea, acest tărâm ar
înceta să mai fie Terra Santa, ci ar fi doar un muzeu„.

Sursa:
FT